Marius Ghenea

Daniel Goleman este un autor recunoscut pe plan international, mai ales pentru cartile Inteligenta Emotionala si respectiv Inteligenta Sociala, carti care, pe baza unor ample studii psihologice, incearca sa ne arate ca exista in realitate mai multe tipuri de inteligenta, care se manifesta in mod diferit si la oameni diferiti, in ciuda opiniei comune ca un om este in esenta fie destept (adica inteligent), fie prost, iar aceasta inteligenta poate fi detectata si masurata simplu cu ajutorul testelor tip IQ (intelligence quotient). Si totusi, cartea Inteligenta Emotionala porneste de la un alt adevar paradoxal pe care l-am observat empiric de nenumarate ori cu totii si anume ca oameni aparent lipsiti total de inteligenta reusesc sa aiba unele realizari remarcabile sau reusesc sa aiba relatii complexe cu persoane inteligente, ceea ce nu poate fi usor explicat, in masura in care nu credem in alte forme de inteligenta, in afara de cele care pot fi evidentiate de un test de inteligenta standard. Cu alte cuvinte, trebuie sa existe si un alt tip de inteligenta care ii ghideaza pe oameni in diverse actiuni sau interactiuni, iar aceasta inteligenta, fiind una care nu exista prin sine, ci doar prin interactiunea cu ceilalti, poate fi definita ca o “inteligenta emotionala”. Bineinteles, mai exista, in masura in care argumentele lui Daniel Goleman nu va conving cu privire la existenta unei inteligente emotionale, si teoria romaneasca “prost sa fii, noroc sa ai”, care ar putea explica o parte din aceste reusite sociale ale unor oameni lipsiti de inteligenta. Sau, daca e sa fim cu adevarat malitiosi, am putea sa dam vina chiar pe o “conspiratie a prostilor” care, desi pare o gluma, de foarte multe ori are o relevanta sociala extrem de mare si poate sa modifice, sa altereze conceptul nostru despre inteligenta (fie ea sociala sau emotionala) in ansamblu…

O carte despre business, desi nu o carte de business in adevaratul sens al cuvantului, Maverick este probabil cea mai vanduta carte non-literara in Brazilia in toate timpurile. Interesul pentru carte depaseste insa cu mult granitele Braziliei, deoarece autorul, brazilianul Ricardo Semler, CEO sau mai precis “consilier” al companiei Semco, impartaseste in aceasta carte un model de business absolut neobisnuit, un fel de “utopie de business moderna”, un falanster al sfarsitului de secol XX. Ricardo povesteste cum a transformat compania dintr-o structura traditionala, cu sefi, ierarhii, consilii de administratie si toate celelalte, intr-o companie total non-conformista, in care angajatii isi angajeaza si isi evalueaza sefii (si nu invers), se imbraca exact asa cum vor la birou si vin cand vor, pleaca la fel cand vor de la birou, o companie in care pana si biroul directorului a disparut, de fapt fiecare angajat e liber sa se aseze oriunde doreste in sediu atunci cand are ceva de facut, in care nu mai exista titluri (de genul CEO, COO sau CFO), in care literalmente nu mai exista reguli sau ziduri intre angajati si conducere, in care toti angajatii participa la deciziile importante si sunt actionari ai companiei cu procente semnificative. Pe scurt, Ricardo Semler spune ca a reusit sa readuca afacerea la stadiul de “business natural” in care lucrurile se intampla pentru ca angajatii vor asta si rezultatele sunt mult mai bune (profit, cresterea companiei dar si satisfactia celor care lucreaza acolo) decat intr-o companie traditionala. Desi sincer nu cred pe deplin ca asa ceva este cu adevarat posibil intr-o companie, sa zicem, din Europa, cateva dintre ideile lui Semler merita analizate, in scopul transformarii, macar pe anumite directii, a companiilor in care lucram sau pe care le conducem, catre un model ceva mai flexibil si mai “natural”.

O parodie la care razi de la prima pana la ultima pagina, un pseudo-ghid de calatorie intr-o tara fictionala, situata, dupa indicatiile geografice din carte, cam la granita dintre Kazahstan, Moldova si Lituania (evident, si aceasta o granita fictiva), intr-un timp neprecizat, dar care seamana dureros de mult cu anii `90 in Romania (sau in multe alte tari foste comuniste din estul Europei, ca sa fim corecti pana la capat). Evident, inca de la titlu ne dam seama ca este o parodie si nu un ghid real de calatorie (chiar daca sunt unii, mai ales in SUA sau in Australia, tara de origine a cartii, care chiar cred ca o asemenea tara cu numele Molvania exista). Mai ales ca este, chipurile, publicata de editura “Jetlag Travel” avand subtitlul “a land untouched by modern dentistry” (aluzie nu foarte subtila la danturile foarte proaste ale locuitorilor acestor tari din estul Europei si vestul Asiei Centrale sovietice). Oricum, o carte pe care o citesti razand de la un capat la altul, in care veti regasi si foarte multe glume si ironii bazate pe fapte si intamplari extrem de reale din turismul recent al Romaniei sau al altor tari asemenea, de la recomandari pentru restaurante si hoteluri, pana la tot felul de descrieri apocaliptice ale “frumusetilor naturale” din aceasta parte a lumii (centrale nucleare abandonate, betoane care au luat complet locul spatiilor verzi, etc.). Daca aceasta carte vi se va parea interesanta, va recomand si o alta parodie din aceeasi serie si de aceiasi autori: San Sombrero, “a land of carnivals, cocktails and coups” (o parodie turistica care se potriveste pentru multe dintre tarile Americii Centrale).

Ultimul roman al lui Luigi Pirandello este o introspectie extrem de ironica dar in acelasi timp foarte plina de luciditate a unei situatii comune de tip “strainul din oglinda”. Personajul principal, Vitangelo Moscarda, avanseaza pas cu pas pe “strada principala a nebuniei” asa cum o denumeste chiar el, incercand sa schimbe aceasta situatie inexorabila a individului fata in fata cu ceilalti, si anume multiplicarea eului in reflexia tip oglinda a celor din jur. Moscarda este ceva pentru sotia lui (un prostut plin de bani), altceva pentru cetatenii orasului in care locuieste (un camatar nenorocit) si altceva pentru angajatii si colaboratorii sai (un individ care nu intereseaza pe nimeni si care nu face nimic). Astfel, de la unul (el, protagonistul) la nici unul (atunci cand incearca sa se detaseze de sine in oglinda) si la o suta de mii (prin oglinda tuturor celor cu care vine in contact) apar simptomele clasice ale nebuniei, desi personajul principal (care vorbeste la persoana intai) ramane in tot acest timp extrem de lucid in introspectie, desi poate parea absurd sau chiar nebunesc in gesturile si in cuvintele lui adresate celorlalti.

Cunoscut publicului din intreaga lume, mai ales prin filmele extrem de critice la adresa guvernului Statelor Unite (cum ar fi Bowling for Columbine, Fahrenheit 9/11 si mai recentul Sicko), Michael Moore a scris si cateva carti interesante, printre care si “Dude, where`s my country” (probabil o parafraza dupa titlul comediei “Dude, where`s my car”, unul dintre primele roluri importante ale lui Ashton Kutcher, mai cunoscut ca iubitul prea tanar al lui Demi Moore). Cartea este, in mare parte o analiza a politicii lui George W. Bush si a gastii sale (este analizat in context scandalul Enron si Ken Lay, spre exemplu), care, conform opiniei lui Moore, duce Statele Unite catre prapastie (mai ales in legatura cu razboiul din Irak, dar nu numai). Michael Moore are si alternative, el propunea (in momentul cand a scris cartea, prin 2003) ca si alternative la presedintia SUA pe Oprah sau pe Wesley Clark. Desi la momentul respectiv, cel putin Oprah parea o propunere mai mult in gluma, ulterior ea avea sa fie oricum reluata si de democrati cu mare influenta politica, deoarece e clar ca Oprah este probabil persoana de culoare cea mai populara cu toate rasele si etniile care traiesc in SUA. Interesant de imaginat un asemenea scenariu (un fel de “votati-o pe Teo presedinte” in varianta americana). Cel putin pentru un cititor neimplicat, pare totusi clar ca in anumite momente, desi substanta satirica ramane cat se poate de bazata pe fapte reale, Michael Moore exagereaza si absolutizeaza unele situatii, probabil pentru a avea un caz mai puternic impotriva administratiei actuale a SUA…

Cand eram la scoala, citeam tot felul de carti SF, unele dintre ele (fiind scrise in anii `50 sau `60) avand ca locatie SF tot Pamantul, doar ca nu in prezent, ci intr-un viitor, care parea atunci foarte indepartat, tipic primele decade ale mileniului 3 (anul 2025 ori 2015 sau alti asemenea ani “SF”).

Iata ca suntem foarte aproape de acesti ani si lucrurile sau oamenii nu par sa se miste in jurul nostru in farfurii zburatoare, in plus nici cu teleportarea lucrurile nu merg prea bine. (more…)