Marius Ghenea

“Lupul de stepa” este o carte greu de inteles chiar si de un cititor atent si avizat, deoarece ea trebuie pusa in contextual operei lui Herman Hesse in general, ca si a idelilor si preocuparilor autorului. Hesse a fost atras de budism, apoi a imbratisat ideile teosofice, filosofia lui Schopenhauer a fost o inspiratie, in plus pentru o perioada lunga a trait in India (si Ceylon) in mijlocul religiei budiste. Toate acestea au rezultat pentru Herman Hesse nu doar intr-o opera literara remarcabila (ma refer aici la un alt roman al sau, Siddharta), ci si intr-o amprenta karmica si multiplicative a spiritului uman care se regaseste in multe dintre lucrarile sale, cu precadere in “Lupul de Stepa”. Protagonistul romanului Harry Haller (un nume ale carui initiale, ca si in alte carti ale lui Hesse, indica in fapt chiar numele autorului) primeste in mod misterios o carte intitulata “tratat despre lupul de stepa” care, in mod ciudat, ii pare adresata in mod personal (pentru ca i se adreseaza pe nume). Aceasta carte il descrie pe Haller atat in dimensiunea lui inalta, umana, cat si in cea animalica, de “lup de stepa”, amintind vag de dualitati tip Jekyll si Hyde. Tot ceea ce se intampla in continuare trebuie interpretat prin aceasta perspectiva a unui spirit cu multiple fatete, greu de inteles si de patruns de catre gandirea traditionala crestina (si chiar cea mozaica) in care spiritul este unul singur. In plus, ca sa faca lucrurile si mai complicate, naratiunea se desfasoara in mod indefinite intre realitate si oniric sau fantastic, asa incat uneori este greu de identificat ce s-ar intamplat cu adevarat si ce anume a fost fantezie sau cosmar: de exemplu nu putem spune clar daca acea crima a avut loc sau nu. Iar Hesse merge mai departe redefinind “realitatea” nu bazat pe ceea ce se intampla intr-un anumit timp si spatiu fizic, ci mai curand realitatea devine o functie metafizica ce conduce de la cauza la efect…

Numele lui Philip Kotler a devenit sinonim cu marketing-ul. In a sa carte “Kotler despre Marketing”, el ne invata cum sa generam, castigam si sa dominam piete. Cartea este ca un curs (sau un discurs) despre marketing, care incearca sa gaseasca raspunsurile corecte la cele mai importante intrebari pe care Kotler le-a primit de la manageri, cu privire la marketing, pe parcursul a 20 ani. Am avut placerea sa il cunosc pe Philip Kotler atunci cand a fost la Bucuresti acum vreo 3 ani. Ce pacat ca, asa cum se intampla in mod paradoxal si cu trupele rock, si acesti guru ai business-ului mondial ajung la Bucuresti doar cu vreo “20 ani mai tarziu”, la foarte mult timp dupa ce au realizat operele care i-au consacrat (de la Deep Purple pana la Jay Conrad Levinson, ca sa pun impreuna, la intamplare, niste “rockeri”). Revenind la “Kotler on Marketing”, multi dintre cititori au senzatia de deja-vu, pentru ca abordarile lui Kotler sunt atat de corecte, de best-practice si de cunoscute in prezent de toti specialistii de marketing de oriunde (fara ca acestia sa stie neaparat sursa de informatie si inspiratie), asa incat uneori iti dai o palma peste frunte, citind cartea lui Kotler, si spui: “uite ca si eu eram la fel de destept ca si el, am procedat la fel, doar ca nu mi-am dat seama pana acum”. In realitate, lucrurile se intampla altfel este vorba de identificarea unor “best practices” si apoi proliferarea acestora de la o companie la alta si de la un sector de business la altul, de la o tara la alta, asa incat ajungem azi aplicam best-practice fara sa stim de la cine am preluat-o sau de ce. Si din acest punct de vedere, realizarile lui Kotler sunt cu atat mai importante. Am citit recent in “Financial Times” ca Philip Kotler ar fi al patrulea mare guru global in management, evident dupa Jack Welch, apoi Bill Gates (discutabil) si Peter Drucker (posibil). E interesanta aceasta combinatie de “gurus”, intre care unul este (inca) cel mai bogat om din lume, incomparabil mai bogat decat oricare dintre ceilalti. Dovada ca nu e suficient sa fii management guru, trebuie sa fii si un foarte bun antreprenor, ca sa-l ajungi pe Gates…

“Spre far” este cea mai puternic autobiografica opera literara a Virginiei Woolf. Romanul e bazat atat pe propriile ei experiente din perioada copilariei cat si pe explorarea vietii si relatiilor ei adulte, cu problematica respectivei perioade legate de casatorie, nestatornicia relatiilor adulte (mai ales in comparative cu cele din copilarie), schimbarea claselor si a structurilor sociale in Marea Britanie intr-un interval de timp care incepe inainte de Primul Razboi Mondial si se termina putin dupa terminarea acestuia. Povestea din “Spre far” graviteaza in jurul familiei Ramsay si vizitele acestei familii in Scotia, in insula Skye, incepand cu 1910 si pana in 1920. Romanul continua si chiar imbogateste traditia modernista pe care am intalnit-o la contemporani de-ai sai modernisti ca Joyce sau Proust, cu o structura a naratiunii in care de multe ori, intriga propriu-zisa ramane pe locul doi, complet marginalizata de introspectii filosofice ale personajelor (sau ale autoarei, numai in partea a doua). Fara un narator care care sa modereze aceste fluxuri personale de gandire constienta, o mare partea a cartii nu are un “ghid” cu privire la personaje, astfel incat cititorul are in acelasi timp o sarcina complicate (trebuie sa judece aceste opinii ale personajelor din punct de vedere moral) dar si interesanta, pentru un cititor avizat care intelege aceasta dezvoltare a caracterelor pe parcursul romanului. Oricum, pentru majoritarea cititorilor, acest tip de abordare a stilului literar genereaza o carte destul de dificil de citit, din cauza meandrelor introspectiei, o cartea care poate parea in plus arida, in lipsa unei actiuni consistente si in lipsa substantiala a dialogului.

Una dintre cele mai importante opera literare ale modernismului si cea mai importanta carte scrisa de James Joyce, Ulise este o paralela, atat implicita cat si explicita, cu Odiseea lui Homer. Joyce a declarat, de altminteri, ca Ulise/Odiseu era in opinia lui singurul erou literar complet iar Odiseea a fost pentru autor una dintre cartile favorite, in copilarie. Personajele principale sunt si ele “copii la indigo” ale personajelor epopeei homerice: Leopold Bloom este insusi Ulise, Molly, sotia lui, este evident Penelopa, in timp ce Stephen Dedalus (care prezinta accente autobiografice si care este, de altfel, eroul principal dintr-un alt roman al lui Joyce, “Portretul artistului ca tanar”) este alter-ego-ul lui Telemach (fiul Penelopei si al lui Ulise din epopeea greaca antica). Cartea incepe la rasarit, in ziua de 16 iunie 1904 intr-unul dintre turnurile Martello de langa Dublin; le-am vazut si eu de curand si mi se par niste simboluri ale inutilitatii (poate de aceea alege Joyce sa inceapa romanul acolo): ele au fost construite de englezi la inceputul secolului XIX de-a lungul coastelor ca si fortarete de aparare impotriva presupusei invazii napoleoniene de pe mare a insulelor britanice, dar cum invazia nu a mai avut loc, nici turnurile nu prea au avut vreo utilitate. In plus, un turn Martello apare chiar ca ilustratie pe coperta editiei de la Penguin Modern Classics a romanului. Am mentionat ziua de 16 iunie pentru ca, in realitate, tot romanul se desfasoara intr-o singura zi, in acea zi (o Odisee condensata de la 20 ani la o singura zi), zi care de altfel este sarbatorita in toata lumea, an de an, de fanii lui Joyce si este denumita Bloomsday (ziua familiei Bloom, eroii romanului joycian). Se spune de asemenea ca ziua de 16 iunie este ziua cand Joyce a facut dragoste pentru prima oara cu viitoarea lui sotie, Nora Barnacle. Iata de ce, cel putin in mitologia joyciana, aceasta este probabil cea mai importanta zi dintre toate zilele anului. Si in aceasta zi se deruleaza cu viteza luminii povestea Odiseei moderne (sau in orice caz, moderniste): toate capitolele Odiseei antice se regasesc in paralela in cartea lui Joyce, nelipsind Scylla si Carybda, Sirenele, Ciclopii, Nausicaa sau Circe. O carte foarte greu de citit, dar merita efortul…

“Asteptandu-l pe Godot” este o piesa de teatru in care, asa cum spunea un cunoscut critic literar francez, “Beckett a atins o imposibilitate teoretica: o piesa in care nu se intampla absolut nimic si care totusi tine audienta din sala lipita de scaune; mai mult decat atat, tinand cont ca al doilea act al piesei este in realitate o reluare subtila a primului, Beckett a scris, se pare, o piesa in care absolut nimic nu se intampla, de doua ori la rand!”. Mi s-a parut o observatie foarte interesanta, pentru ca atat reprezentatia piesei de teatru, cat si cartea (in original in franceza), m-au tinut si pe mine “lipit”, chiar cu aceasta aparenta a lipsei totale de intamplare”. Cred ca o parte din fascinatia pe care aceasta piesa de teatru o are asupra cititorilor sau spectatorilor este nevoia de interpretare pentru piesa denumita “tragicomica” si care e extrem de criptica, scrisa minimalist dar in acelasi timp cu o doza de umor, deasupra substratului conturat pesimist (ca si restul operei lui Beckett). Iar nevoia gasirii unei semnificatii a fost in plus catalizata de autorul insusi, care spunea “nu pot gasi semnificatii in piesele mele, asa ca fiecare va trebui sa le gaseasca singur”. Si care, cel putin in legatura cu “Asteptandu-l pe Godot”, a spus mai curand ce nu reprezinta piesa, decat ce reprezinta (de exemplu, a insistat ca “Godot” nu vine de la “God”, pentru ca “daca as fi vrut sa spun Dumnezeu as fi spus Dumnezeu”, cum marturisea Beckett). Si astfel, explicatiile criticilor, spectatorilor si cititorilor nu au fost in general sustinute sau confirmate vreodata de autor. Piesa poate fi vazuta cu adevarat de fiecare intr-un alt fel, de obicei ca o alegorie sau ca o colectie de metafore disparate cu conotatii politice (Rezistenta franceza sau Irlanda vs. Marea Britanie), sau biblice (identificarea lui Godot cu Dumnezeu, ceea ce ar putea da multa consistenta actiunii sau lipsei de actiune), sau freudiene (numele Gogo care ar veni de la Ego, Didi este un Id rational rasturnat, cei doi impreuna cu absentul Godot ar alcatui o triada tipic freudiana) sau chiar homosexuale (tinand cont ca personajele principale, Estragon si Vladimir, se comporta ca si cand ar trai impreuna ca parteneri intr-un cuplu). Cu siguranta insa, este inca loc si pentru alte posibile interpretari in viitor, de la alti spectatori sau cititori ai piesei “Asteptandu-l pe Godot”. In mod curios, desi irlandez, Beckett a scris aceasta piesa (si in continuare alte opere) in limba franceza. Motivatia lui a fost ca in limba franceza “poate scrie mai usor fara stil”…

Acum doua saptamani, am participat la o conferinta pe teme IT undeva in strainatate. Saptamana trecuta am participat la o asemenea conferinta in Romania.

Ca si alti participanti la conferinta din urma, am ramas la finalul acesteia intrebandu-ma retoric “oare de ce nu putem si noi sa facem niste conferinte valoroase si eficiente, asa cum se organizeaza in strainatate?”.

Am spus ca e o intrebare retorica, deoarece imposibilitatea unei asemenea alinieri este clara si ea e data de diferentele mari nu doar intre mijloacele disponibile, dar si intre scopurile propuse. (more…)