Saptamana aceasta, recenzii ale cartilor unuia dintre autorii mei favoriti. Nascut in Cehoslovacia in perioada interbelica, Milan Kundera este dupa mine cel mai reprezentativ scriitor est-european al “cortinei de fier” (au dat si rusii niste autori remarcabili, dar parca Milan Kundera este putin mai aproape de sufletul nostru decat sunt disidentii literari sovietici ca Soljenitin). El este indeobste cunoscut pentru romanul “Incredibila usuratate a fiintei” (si mai ales pentru transpunerea sa pe ecran realizata de Philip Kaufman si avandu-l in rolul principal pe Daniel Day-Lewis) dar a scris in total cel putin zece romane la fel de valoroase, ca si numeroase proze scurte si eseuri, osciland intre modernism si post-modernism asa cum a oscilat si intre ceha (limba materna) si franceza (adoptata la cativa ani dupa ce a emigrat in Franta din motive politice anti-comuniste).
Roman interesant si totodata foarte potrivit ca stil,o lectura pentru cititorii romani, ca mai toata opera lui Milan Kundera,ce sta in mare parte sub semnul post-modernismului central-european (desi sunt unii care argumenteaza ca primele sale romane sunt moderniste, si nu post-moderniste).”Kundera” este de fapt unul dintre scriitorii mei preferati, probabil in parte pentru ca acum vreo 20 ani am vazut, la scurt timp dupa lansare, filmul “he Unbearable Lightness of Being”,ecranizare americana (cu Daniel-Day Lewis si Juliette Binoche in rolurile principale) a romanului omonim al lui Milan Kundera. Filmul mi s-a parut extraordinar, atat prin perspectiva pe care o arunca asupra lagarului comunist (cred ca am vazut filmul in vara lui `89 si am regasit acolo tot felul de paralele intre Cehoslovacia din 1968 cu Romania comunista in perioada care a precedat revolutia din 1989), cat si prin tema filosofica extrem de “grea” legata de “usuratatea existentei” sau a “fiintei”, cum cred ca a fost tradus in romana. Aici, titlul este inselator in mod intentionat, pentru ca e clar ca Milan Kundera vrea sa ne spuna de la inceput ce crede el despre viata: viata este extrem de grea, de dificila, nu este deloc usoara, pentru ca se traieste numai o singura data! Nu este loc pentru incercari si erori, nu este loc pentru repetitie, tocmai pentru ca avem o singura viata, care curge extrem de liniar, nu poti intoarce timpul in loc (sau “mortul de la groapa”, cum spune o vorba din batrani). Si aici ii dau mare dreptate lui Kundera, chiar daca, inclusiv in roman, exista o dezbatere intre viziunea unei fiinte “usoare” si cea a unei fiinte “grele”, ca si optiuni posibile. Insa am spus deja destul despre “The Undearable Lightness of Being”, roman scris in 1982 (si care, in ciuda temei filosofice mentionate, pastreaza in linii mari tonul si structura unui manifest politic anticomunist). Sa trecem la “Nemurirea”(Nesmrtelnost in original), un roman scris in 1990, de fapt primul roman al lui Kundera in care tema filosofica preia conducerea in fata celei politice (nu intamplator, a fost si ultimul roman al lui Kundera scris in limba ceha; cat despre anul 1990, este si acesta un reper nu lipsit de semnificatie, pentru ca probabil autorul a considerat, dupa succesul revolutiei de catifea de la Praga din toamna lui 1989, ca o etapa din activitatea lui literara s-a incheiat, odata cu disparitia comunismului in Cehoslovacia).”Nemurirea”este asadar un roman cu un continut mai explicit filosofic,ce graviteaza in jurul ideii de nemurire, asa cum ii spune si titlul (mult mai explicit si el, in comparatie cu “Insuportabila usuratate a fiintei”), o idee care este analizata cu instrumente preluate de la Goethe (in principal din cartea de memorii a lui Goethe, “Din viata mea, Poezie si Adevar”). Cu toate acestea, povestea lui Goethe si a Bettinei prezenta in mod oarecum ciudat in curgerea romanului (Bettina, asa-zisa iubita a lui Goethe, cea care a capatat nemurirea dorita, ca un exemplu al imortalitatii fortate) se impleteste foarte firesc si interesant cu firul central al romanului, care o urmareste pe Agnes si sora ei Laura si care, ca orice roman al lui Kundera, are parti viguroase tipice pentru un roman de dragoste. Kundera spune (din nou, inspirat si de Goethe si “nemurirea” acestuia ca artist) ca trebuie sa deosebim “nemurirea mica” (respectiv faptul ca oameni cunoscuti isi aduc aminte de un om dupa moarte) de “nemurirea mare”, care le este in general data oamenilor de stat si artistilor, aceea in care amintirea unui om ramane si in mintea sau inima celor care nu l-au cunoscut. O concluzie a romanului este ca oamenii nu sunt egali in viata, si cu siguranta nu sunt egali in nemurire…
Romanul, caruia Kafka i-a dedicat cei mai multi ani dintre toate scrierile, ramane totusi neterminat si va fi publicat postum, in 1927, de Max Brod, editorul operei lui Franz Kafka. Povestea unui adolescent emigrant pe nume Karl Rossman, care pleaca in Statele Unite pentru a scapa de un scandal in care el fusese sedus de o menajera, se termina nedecis cativa ani mai tarziu, in Oklahoma, unde personajul principal gaseste o slujba la marele teatru de acolo. In America, tanarul Karl trece prin tot felul de intamplari legate in principal de gasirea unui loc de munca (la un hotel, apoi lucreaza pentru o bogatasa pe nume Brunelda) si de stabilirea unor relatii sociale in conditiile in care prietenii de ocazie ii fac numai probleme. Nu aflam ce se intampla mai departe de Oklahoma, pentru ca si manuscrisul lui Kafka se termina aici. El a fost editat de Max Brod si publicat astfel incat anumite goluri ale povestirii sunt cat de cat acoperite, insa nu si finalul. Oricum, ramane o carte fascinanta, cel putin pentru cei care nu sunt dezamagiti ca pierd un final tip “happy ending”, o carte foarte “kafkiana” si care il arata pe autor in plenitudine creativa suprarealista ca precursor important al unor scriitori ca Garcia Marquez sau Salman Rushdie (sau, ca sa mergem mai aproape de casa, tinand cont ca Franz Kafka s-a nascut si a trait in Praga, el este in plus si un precursor al lui Milan Kundera).
Portretul artistului ca tanar, este o lucrare de pionierat a lui James Joyce, care prefateaza tehnicile moderniste pe care autorul le va folosi in continuare din plin in Ulysses. Spre deosebire de Ulysses (o carte mult mai dificil de citit, poate tocmai pentru ca foloseste din plin tehnici moderniste care ingreuneaza lectura), Portretul Artistului este insa o carte care chiar se poate citi. Romanul, publicat in perioada 1914 – 1916, are o nota semi-autobiografica si descrie anii tineri ai personajului principal, un artist din Dublin, in realitate un alter ego al lui Joyce. Numele protagonistului (Daedalus) pare o aluzie simpla la eroul cu acelasi nume din mitologia greaca, tata al lui Icarus si Iapix. Stephen Dedalus are dubii cu privire la conventiile catolice traditionale irlandeze, se revolta impotriva lor si la final, decide sa plece la Paris in cautarea unei impliniri ca artist. Portretul artistului a fost caracterizat ca una dintre primele trei romane de limba engleza ale secolului XX, ceea ce spune mult despre valoare scolii irlandeze de literatura (scoala care a mai dat lumii si un George Bernard Shaw, un Yeats sau un Oscar Wilde, ca sa numim doar pe cativa). Ce nu am reusit sa inteleg niciodata (si cu atat mai putin in ultima vreme, cand am inceput sa calatoresc in Irlanda), este cum a reusit o tara atat de mica sa dea lumii intregi o asemenea literatura uriasa…
Acesta este ultimul roman al lui Hemmingway publicat in timpul vietii sale. A fost descris de multi critici literari ca unul dintre “cele mai nereusite romane ale autorului”, dar mie mi-a placut foarte mult, cred ca uneori si criticii se inseala, asa ca vi-l recomand cu caldura. E unul dintre putinele sale romane care reuseste sa condenseze timpul intr-o asemenea masura, desi nu e singurul sau roman ce se desfasoara intr-o perioada scurta de timp. O poveste de “dragoste imposibila” foarte frumoasa, desfasurata pe durata a numai 24 ore (mi-a amintit putin prin condensarea evenimentelor de recentul serial american 24, dar si de “Moartea la Venetia” a lui Thomas Mann, scrisa la inceputul secolului XX si reluata stralucit pe pelicula de Visconti in anii ‘70). Nu stiu ce se intampla cu Venetia, dar se pare ca moartea are cu Venetia o legatura mistica, dupa cum demonstreaza si romanul lui Hemingway, nu doar parabola lui Thomas Mann (sau, pentru o anumita generatie, memorabilul Anonim Venetian al lui Enrico Maria Salerno). Venetia are, indiscutabil, un farmec maladiv pentru vizitatori, cu cladirile foarte vechi si canalele inguste, cu acel miros extrem de specific al lagunei si cu umiditatea naturala a zonei, care te duce cu gandul la boli contagioase de plamani dar si la alte boli (holera, de exemplu, in cazul nuvelei lui Thomas Mann). Dragostea dintre colonelul Cantwell din armata americana si Renata, contesa italiana din Venetia, se desfasoara pe un fundal nu foarte clar al unei Italii postbelice confuze si lipsite de orizont (anii 40, dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, cand Armata Americana era inca implicata militar in aceasta zona). Colonelul retraieste de fapt in zona, amintiri din primul razboi mondial (cum se stie, Hemingway insusi a luptat pe front in Italia de Nord in primul razboi mondial, asa ca o parte dintre amintirile colonelului Cantwell au si valoare autobiografica, la fel ca in multe alte carti ale lui Hemingway, inspirate din sau cu referiri la evenimente si momente istorice la care autorul a luat parte personal). Din acest punct de vedere, ca si “Adio Arme” sau “Pentru cine bat clopotele” (in mod clar, pentru mine, cea mai buna carte scrisa de Hemingway), “Across the river and into the trees” descrie locuri si evenimente care fac parte din biografia reala a autorului (evident, romantate). Nu am gasit cartea tradusa in romana (desi e posibil sa existe), asa ca va recomand direct originalul in engleza (se citeste usor nefiind o scriitura pretioasa).
