Crima si pedeapsa, de Feodor Dostoievski

Romanul, desi ancorat solid in realitatile rusesti ale secolului XIX, este un roman cu adevarat universal, atat prin succesul de care s-a bucurat pe toate meridianele, fiind probabil una dintre cele mai traduse si ecranizate carti dintotdeauna, cat si prin tema extrem de generala a dilemei morale tipice care insoteste o crima. Studentul Raskolnikov crede ca printr-o astfel de crima (care va fi in final duplicata cu inca una, neintentionata) va reusi in acelasi timp sa scape de mizeria si saracia in care se zbatea, dar si sa aduca multe lucruri bune omenirii in viitor. Pentru a isi justifica aceasta idee paranoica, el apeleaza la exemple tip Napoleon (de obicei asa ceva duce imediat cu gandul la probleme psihice serioase) si la o filosofie inumana care conduce catre actul criminal. Din fericire, natura umana isi spune totusi cuvantul si ii permite sa inteleaga ceea ce a facut, ceea ce insa il arunca intr-o noua suferinta, mai mare decat pedeapsa primita pentru confesiunea crimei. Romanul in sine este unul care poate fi considerat simetric sau ciclic, deoarece cele 6 parti ale cartii (urmate de un Epilog) sunt impartite destul de egal in trei parti la inceput care descriu ideea crimei si conceperea acesteia, pentru ca in ultimele trei parti sa vedem “pedeapsa”, care nu este doar cea a judecatorului, ci mai ales cea interna a lui Raskolnikov. S-au cautat tot felul de semnificatii ascunse in carte, mergand de la numele personajelor principale (Raskolnikov ar insemna “dedublatul” in ruseste, pentru ca el este de fapt un amestec intre doua personalitati diferite) si pana la legatura romanului cu propriile experiente ale autorului (care in acea perioada trecea printr-o situatie asemanatoare lui Raskolnikov, fiind indatorat din cauza jocurilor de noroc si a mortii fratelui sau cu un an mai devreme). Oricum ar fi, e o lectura extraordinara care se citeste “dintr-o suflare”, chiar daca e un roman foarte lung…