De ce iubim femeile, de Mircea Cartarescu

O carte pentru tineri si batrani, pentru barbati si femei deopotriva. Daca tin bine minte, in perioada lansarii, cartea a fost promovata un pic cam “telenovelistic”, ceea ce probabil a prins bine,insa i-a facut cu siguranta rau ca perceptie. In ciuda impresiei pe care si eu o aveam inainte de o citi, cartea este in realitate foarte bine scrisa, foarte asezata, si centrata pe o tema existentiala serioasa. Ca si in alte scrieri, Cartarescu demonstreaza inca o data, foarte clar, ca intre cartea sa, Levantul, un fluviu de cuvinte si sintaxe romanesti arhaice, “grele”, de substrat protocronist si aceasta colectie de povestiri extrem de moderne dar toate cu o mireasma romaneasca in ele, autorul arata si faptul ca detine nu doar proprietatea cuvintelor, dar este si suficient de versatil pentru a migra lejer intre epoci istorice si abordari semantice, fara a pastra un “accent” care sa-l tradeze. In “De ce iubim femeile”, suntem purtati intre Los Angeles, un castel din Irlanda, Torino si pana in Timpuri Noi sau la Obor, cu usurinta cu care numai un scriitor foarte talentat poate imagina un asemenea dispozitiv de “teleportare”. Evident, ca multe asemenea carti, si aceasta beneficiaza din plin de experienta personala a lui Cartarescu, care daca ar fi trait numai in Obor si nu ar fi ajuns sa stea in L.A. pentru cativa ani, ar fi scris probabil doar carti despre lucrurile care se intampla dupa blocuri, in Obor. Povestitorul (sau “povestasul”, ca sa iau termenul consacrat deja de romanul lui Mario Vargas Llosa despre care am sa va povestesc si eu candva) acestor intamplari nu este neaparat Cartarescu, dar seamana leit cu el: ma intreb daca si fetele pe care le-a intalnit sunt in totalitate reale, sau aceste povestiri sunt doar niste “povesti cu zane pentru adulti”, asa cum le numeste chiar autorul. Si pentru a incheia aceasta recenzie a cartii, as adauga chiar cuvintele lui Cartarescu (btw, exista si un audiobook in vanzare, cu vocea exceptionala a regretatului Adrian Pintea): “e limpede ca si adultii au nevoie de povesti; numai ca zanele lor si-au scurtat rochiile, si-au taiat parul care le ajungea candva la calcaie si au invatat sa fie femei, ceea ce e mult mai complicat si mai periculos decat meseria de zana”. O lectura placuta!