Cronica unei morti anuntate, de Gabriel Garcia Marquez

Atmosfera cartii este in acelasi timp sumbra si foarte “politista”, in sensul reconstituirii unei crime despre care toata lumea stia deja dinainte (culmea, chiar si victima, dupa cum aflam la un anumit moment). Totul scris cu inegalabilul talent al lui Marquez si, desigur, plasat in zona Columbiana a Marii Caraibelor, regiunea natala a scriitorului. Evident, chiar titlul cartii nu lasa loc de indoiala: moartea lui Santiago Nasar era deja anuntata si de neevitat, chiar daca oricare dintre cei foarte multi implicati ar fi putut interveni, ar fi putut-o impiedica. Moartea inexorabila din aceasta carte mi-a trezit sentimente amestecate, aducandu-mi aminte pe de o parte de legendara Miorita (care, daca vreti, este si ea o “cronica a unei morti anuntate” pentru literatura romana populara) si pe de alta parte de crima din Queens, New York, din anii `60 a carei victima a fost Kitty Genovese (o crima la care au fost martori 38 vecini ai acestei femei dar nici macar unul singur nu a anuntat politia, desi atacul criminalului a durat nu mai putin de 30 minute; respectiva crima a generat studii ample cu privire la un asa-numit “bystander effect”, dupa mine o scuza destul de penibila pentru lipsa de reactie a unei societati alienate). Este surprinzator ca, desi cartea lui Marquez nu pare sa fi fost in niciun fel inspirata de aceasta crima (chiar daca a fost scrisa in anii `80), semnele presarate peste tot in carte sunt foarte in linie cu acest “bystander effect”: tuturor ni se intampla sa vedem intamplandu-se lucruri urate si vedem oameni nedreptatiti (nu neaparat ucisi in fata noastra, dar oameni carora li se fac nedreptati in fata noastra) sau sa stim ca asemenea lucruri se vor intampla curand, iar noi nu luam atitudine, gandindu-ne ca a) o vor face altii in locul nostru, b) nu e treaba noastra sau chiar mai rau c) bine i-au facut