Nunta in cer, de Mircea Eliade

Roman de dragoste,ce poate fi citit in doua moduri diferite (asa cum de altfel mi s-a intamplat si mie, la cativa ani buni distanta):”Nunta in cer” a fost pentru mine doar un alt roman de dragoste in adolescenta,ce urmareste un exemplar feminin rar si tulburator (sau doua, Ileana si Lena, desi parca ambele sunt una si aceeasi femeie) de care te indragostesti, ca cititor,fara speranta,facandu-te sa visezi la o iubire perfecta. Cartea avea si un complement foarte potrivit in celalalt roman de dragoste “curata” al lui Eliade (spun asta pentru a face distinctia cu Domnisoara Cristina sau Isabel si Apele Diavolului, carti cu o tenta erotica mai clara), e vorba de Maitreyi (cunoscuta cititorilor din strainatate sub numele de Bengal Nights, roman ce a inspirat si un film in care in rolul lui Eliade apare tanarul pe atunci Hugh Grant). Spre deosebire de “Nunta in Cer”, Maitreyi are o componenta autobiografica foarte clara, legata de studiile lui Eliade de sanskrita in India, perioada in care acesta a stat acasa la profesorul Dasgupta unde s-a indragostit de fiica sa, Maitreyi Devi. Oricum, revenind la “Nunta in Cer”, personajul central dublu feminin, invaluit in mister (un mister care, pentru cititorul neavizat, nu se dezvaluie nici macar la final) este acel exemplar perfect care a mai fost creionat in literatura romana interbelica si de alti scriitori: femeia profund frumoasa care nu isi arata frumusetea decat incetul cu incetul, cu o dragoste pura si totala, care depaseste orice obstacol si care este concentrata asupra unui singur barbat. Mi-a adus aminte, ca o paralela interesanta intre doi scriitori romani remarcabili, de “Doamna T” din “Patul lui Procust”, de Camil Petrescu. Aceeasi aparitie de viziune, aceeasi senzatie de plutire te insotesc si alaturi de enigmatica Doamna T, ca si de Ileana sau Lena. Recitind insa romanul “Nunta in Cer”ceva mai recent, dupa ce am avut ocazia sa cunosc o parte din teoriile lui Eliade despre sacru si profan, istoria religiilor, reintoarcerea eterna sau “coincidentia oppositorum”, cartea mi-a oferit un alt tip de lectura, mai profunda si mai aproapiata de un “mythical pattern” decat de “romance”. Pare clar acum pentru mine ca, in dezvoltarea romanului, Eliade apeleaza la conceptul coincidentei lucrurilor opuse, ceea ce schimba intriga romanului si plaseaza in centrul actiunii copilul nenascut, in fapt simbolul creatiei. Prin respingerea sacrului acestei creatii, pe rand femeia si barbatul se “descalifica” si ies din cercul mitic al acestor opozitii coincidentiale. Desi sunt lucruri pe care le putem analiza si in spectrul profan (de cate ori nu se intampla ca “el” vrea un copil si “ea” nu, sau invers?), Eliade transporta aceasta analiza pe un teren mai inalt, sacru, acolo unde el stapaneste conceptele si regulile jocului.