Marius Ghenea

Inca un laureat al Premiului Nobel pentru literatura (se pronunta Cutzii, pentru cine nu e familiar cu acest nume destul de popular afrikaans; promit ca nu ii caut in mod premeditat pe acesti scriitori care au primit Premiul Nobel pentru literatura, pur si simplu unele lecturi sau recomandari ma aduc din cand in cand si la asemenea scriitori “laureati”). Si iarasi (de data aceasta nu intamplator), am cumparat cartea cand ma aflam in Africa de Sud (scriitorul este sud-african). O carte considerata un “bildungsroman” sau chiar “un portret al artistului in tinerete” (citat din titlul lui Joyce), deoarece actiunea este plasata in anii ?50 si ?60 in Africa de Sud si respectiv Londra, cu accente autobiografice evidente: tanarul (Coetzee) paraseste Africa de Sud a rasismului, in care se puneau bazele Apartheid (de fapt, conceptul exista din perioada primului razboi mondial in Africa de Sud, dar abia in 1948, cu guvernul dominat de partidul Afrikaner a fost implementat in mod sistematic) si ajunge in Londra, plin de sperante, dar nu gaseste aici nici poezie si nici romantism, asa cum spera, pentru a da inspiratie operelor sale artistice. Ajungand sa cedeze unei vieti monotone de programator de calculatoare (in anii ?60, se pare ca era o meserie considerata foarte putin interesanta, ce e drept, era perioada mainframe si a calculatoarelor cu programe pe cartele perforate, ceea ce in mod clar nu suna deloc spectaculos sau interesant), artistul reuseste totusi sa constientizeze introspectiv realitatile care il inconjoara, intr-o formula pe care scriitorul insusi o defineste ca autre-biography, adica un fel de auto-biografie vazuta dinspre exterior, ca si cand eroul ar fi un tert, descris intotdeauna prin folosirea unei persoane a treia incerte. Nu am gasit nici aceasta carte publicata in limba romana, in schimb exista alte carti ale autorului, cum ar fi Dezonoare, publicata de Humanitas in 2006.

Acest roman major al literaturii islandeze, scris de un laureat al Premiului Nobel pentru literatura (Halldor Laxness a primit de fapt Premiul Nobel chiar pentru acest roman), m-a captivat de la prima pagina. Ce e drept, am cumparat cartea chiar cu ocazia unei vizite in Islanda, asa ca asocierea cu locurile si intamplarile din roman a fost mult mai vie. Nu am gasit cartea in limba romana, dar exista cu siguranta carti de acelasi autor traduse in limba romana (eu am mai gasit una, Sub Ghetar, tot de Laxness, o carte memorabila si aceea). Ceea ce este spectaculos la “Independent People” a acestui scriitor islandez este ca toata cartea pare o compilatie intre romanele Ion al lui Liviu Rebreanu si Morometii a lui Marin Preda, portretizand o civilizatie agricola si pastorala de la inceputul secolului XX foarte asemanatoare cu cea romaneasca, oricat de greu ar parea de crezut (mai putin clima net diferita). E o saga islandeza moderna, care urmareste viata lui Bjartur, un cioban islandez care are o ferma de oi blestemata, astfel incat orice ar face, totul se naruie trebuind sa o ia mereu de la capat. Insa aceasta incapatanare de a sta in acelasi loc si de a continua aceeasi activitate si aceeasi viata, indiferent de nenorocirile care se abat asupra lui,este in fapt (ca si in romanele romanesti mentionate anterior), “minunea” care a contribuit la rezilienta acestor popoare chinuite, asa cum ne recunoastem de multe ori pe noi insine, poporul roman (sau cel putin, asa cum au fost stramosii nostri, tarani romani care au facut ca aceasta tara si acest popor sa reziste tuturor nenorocirilor). Pe tot parcursul cartii vedem oameni si atitudini traditionale, care ne aduc aminte de ai nostri mai batrani de la tara: modul cum se poarta oamenii cu animalele, relatia intre sexe, importanta traditiei si a comunitatii, refuzul de a primi “de pomana”, mandria de a fi independent si neservit, reticenta fata de inovatie si noutate, toate acestea aducandu-mi aminte in mod emotionant de Morometii lui Marin Preda,care descrie o societate extrem de asemanatoare, chiar daca actiunea are loc in doua colturi diferite ale Europei, si in perioade usor diferite (saga lui Laxness incepe cu cateva zeci de ani inaintea celei a lui Preda, si apoi ambele continua, oarecum paralel, pe o intindere de cel putin doua generatii).

O carte diferita si remarcabila, o colectie de eseuri despre cateva zeci de romane celebre, care au facut istorie literara (cum ar fi, dar nu limitat la: Oamenii din Dublin a lui Joyce, Marele Gatsby al lui Scott Fitzgerald, Lupul de stepa al lui Herman Hesse, Conditia Umana a lui Malraux, Doctor Jivago a lui Pasternak, Lolita a lui Nabokov, Batranul si marea a lui Hemingway, Frumoasa romana a lui Moravia, La rasarit de Eden a lui Steinbeck si multe alte capodopere). Initial, ma gandeam ca aceasta colectie de eseuri ar fi potrivita doar pentru un cititor erudit, care a parcurs deja toate sau macar marea majoritate a romanelor analizate, insa acum, dupa citirea acestor eseuri, cred ca ele sunt de fapt utile pentru un numar mai mare de cititori, practic pentru orice pasionat de literatura si de “adevar”. Pentru ca aceasta este esenta cartii lui Llosa, disecarea (cu un bisturiu extrem de precis) acelor carti din perspectiva adevarului ascuns intre “minciunile” specifice acestui gen (in sensul ca orice roman contine o doza de deformare a realitatii, deci de “minciuna”, pentru a fi mai credibil si pana la urma mai “adevarat” pentru cititori, un paradox literar pe care Vargas Llosa il exploateaza foarte bine, asa cum el insusi precizeaza in prefata scrisa chiar de el, cel putin cea care insoteste ultima editie, in care s-au adaugat si niste eseuri mai noi). Un alt argument pentru aceasta carte este ca poate deschide, pentru cei care se tem de “lecturi grele”, interesul fata de carti pe care altminteri multi dintre noi (mi s-a intamplat si mie) le-am evita, crezand ca sunt prea greu de digerat. Pentru ca am prezentat deja (si voi prezenta si in continuare) anumite carti care apar in eseurile lui Llosa din Adevarul Minciunilor, nu voi comenta aici opiniile lui despre aceste carti, chiar daca in niciun caz nu imi propun sa ii fac concurenta marelui prozator sud-american, fata de care am o admiratie deosebita, el fiind unul dintre scriitorii mei preferati (dupa cum veti constata, tinand cont de numarul de carti de-ale lui Mario Vargas Llosa pe care le-am citit si le voi prezenta in aceasta coloana).

O carte pentru tineri si batrani, pentru barbati si femei deopotriva. Daca tin bine minte, in perioada lansarii, cartea a fost promovata un pic cam “telenovelistic”, ceea ce probabil a prins bine,insa i-a facut cu siguranta rau ca perceptie. In ciuda impresiei pe care si eu o aveam inainte de o citi, cartea este in realitate foarte bine scrisa, foarte asezata, si centrata pe o tema existentiala serioasa. Ca si in alte scrieri, Cartarescu demonstreaza inca o data, foarte clar, ca intre cartea sa, Levantul, un fluviu de cuvinte si sintaxe romanesti arhaice, “grele”, de substrat protocronist si aceasta colectie de povestiri extrem de moderne dar toate cu o mireasma romaneasca in ele, autorul arata si faptul ca detine nu doar proprietatea cuvintelor, dar este si suficient de versatil pentru a migra lejer intre epoci istorice si abordari semantice, fara a pastra un “accent” care sa-l tradeze. In “De ce iubim femeile”, suntem purtati intre Los Angeles, un castel din Irlanda, Torino si pana in Timpuri Noi sau la Obor, cu usurinta cu care numai un scriitor foarte talentat poate imagina un asemenea dispozitiv de “teleportare”. Evident, ca multe asemenea carti, si aceasta beneficiaza din plin de experienta personala a lui Cartarescu, care daca ar fi trait numai in Obor si nu ar fi ajuns sa stea in L.A. pentru cativa ani, ar fi scris probabil doar carti despre lucrurile care se intampla dupa blocuri, in Obor. Povestitorul (sau “povestasul”, ca sa iau termenul consacrat deja de romanul lui Mario Vargas Llosa despre care am sa va povestesc si eu candva) acestor intamplari nu este neaparat Cartarescu, dar seamana leit cu el: ma intreb daca si fetele pe care le-a intalnit sunt in totalitate reale, sau aceste povestiri sunt doar niste “povesti cu zane pentru adulti”, asa cum le numeste chiar autorul. Si pentru a incheia aceasta recenzie a cartii, as adauga chiar cuvintele lui Cartarescu (btw, exista si un audiobook in vanzare, cu vocea exceptionala a regretatului Adrian Pintea): “e limpede ca si adultii au nevoie de povesti; numai ca zanele lor si-au scurtat rochiile, si-au taiat parul care le ajungea candva la calcaie si au invatat sa fie femei, ceea ce e mult mai complicat si mai periculos decat meseria de zana”. O lectura placuta!

Acesta este ultimul roman al lui Hemmingway publicat in timpul vietii sale. A fost descris de multi critici literari ca unul dintre “cele mai nereusite romane ale autorului”, dar mie mi-a placut foarte mult, cred ca uneori si criticii se inseala, asa ca vi-l recomand cu caldura. E unul dintre putinele sale romane care reuseste sa condenseze timpul intr-o asemenea masura, desi nu e singurul sau roman ce se desfasoara intr-o perioada scurta de timp. O poveste de “dragoste imposibila” foarte frumoasa, desfasurata pe durata a numai 24 ore (mi-a amintit putin prin condensarea evenimentelor de recentul serial american 24, dar si de “Moartea la Venetia” a lui Thomas Mann, scrisa la inceputul secolului XX si reluata stralucit pe pelicula de Visconti in anii ‘70). Nu stiu ce se intampla cu Venetia, dar se pare ca moartea are cu Venetia o legatura mistica, dupa cum demonstreaza si romanul lui Hemingway, nu doar parabola lui Thomas Mann (sau, pentru o anumita generatie, memorabilul Anonim Venetian al lui Enrico Maria Salerno). Venetia are, indiscutabil, un farmec maladiv pentru vizitatori, cu cladirile foarte vechi si canalele inguste, cu acel miros extrem de specific al lagunei si cu umiditatea naturala a zonei, care te duce cu gandul la boli contagioase de plamani dar si la alte boli (holera, de exemplu, in cazul nuvelei lui Thomas Mann). Dragostea dintre colonelul Cantwell din armata americana si Renata, contesa italiana din Venetia, se desfasoara pe un fundal nu foarte clar al unei Italii postbelice confuze si lipsite de orizont (anii 40, dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, cand Armata Americana era inca implicata militar in aceasta zona). Colonelul retraieste de fapt in zona, amintiri din primul razboi mondial (cum se stie, Hemingway insusi a luptat pe front in Italia de Nord in primul razboi mondial, asa ca o parte dintre amintirile colonelului Cantwell au si valoare autobiografica, la fel ca in multe alte carti ale lui Hemingway, inspirate din sau cu referiri la evenimente si momente istorice la care autorul a luat parte personal). Din acest punct de vedere, ca si “Adio Arme” sau “Pentru cine bat clopotele” (in mod clar, pentru mine, cea mai buna carte scrisa de Hemingway), “Across the river and into the trees” descrie locuri si evenimente care fac parte din biografia reala a autorului (evident, romantate). Nu am gasit cartea tradusa in romana (desi e posibil sa existe), asa ca va recomand direct originalul in engleza (se citeste usor nefiind o scriitura pretioasa).

Pentru a intelege “teama de branding-ul personal” a oamenilor de afaceri din Romania, se impune,cred eu, o analiza istorica,intrucat ca nu e o problema aparuta peste noapte. In primul rand, un brand traditional se construieste in timp (de obicei in cateva zeci de ani, de multe ori peste 100 ani!), cu exceptia e-brand-urilor care se impun mult mai rapid (Google are mai putin de zece ani si e aproape cel mai valoros brand monidal!), dar sunt si mai fragile, se pare (vezi miile de branduri Internet care nu au supravietuit prabusirii dotcom-urilor de la inceputul anilor 2000). (more…)