Un veac de singuratate, de Gabriel Garcia Marquez

Macondo, o comunitate columbiana fictiva si magica, dar cu multe elemente realiste extrase din amintirile lui Marquez despre copilaria petrecuta in Aracataca, in partea de nord a Columbiei, spre Marea Caraibelor, este un “punct fix” al literaturii sale realist-magice: mai multe dintre cartile sale trec prin sau se opresc in Macondo (Candida Erendira, La Hojarasca si altele). Macondo este locul in care magicul intra in cotidian, insa “Un veac de singuratate”, reprezinta mai mult decat atat, fiind o suprapunere de genuri si o epopee nu doar a unui sat (Macondo) si a unei familii (Buendia) in succesiunea lor de generatii, ci prin alegorie, poate fi inteleasa ca o istorie miniaturizata si simplificata a intregii Americi Latine din acest secol de razboaie, perioade de pace, dictaturi si lupta pentru libertate. Casa familiei Buendia, in esenta, reprezinta prin translatie starea natiunii columbiene de la formarea acesteia (cartea incepe cu fondarea localitatii de catre primul Buendia, Jose Arcadio). Tiganii lui Melchiade sunt, in mod paradoxal, vectorii progresului in Macondo, prin diferitele noutati, descoperiri stiintifice si inventii pe care, nomazi fiind, le aduc din alte parti ale lumii. Melchiade insusi, despre care se spune la un moment dat ca a murit prin Singapore, se reintoarce din morti pentru a locui impreuna cu familia Buendia declarand simplu ca “moartea era plictisitoare”. Personajele lui Marquez sunt extrem de naturale si credibile cand performeaza asemenea numere de magie. Nu in ultimul rand, as aminti aici si alegoria furnicilor rosii, a caror lupta permanenta cu localnicii (pe care furnicile o castiga intotdeauna), ar putea fi o indicatie ca aceste furnici reprezinta de fapt pur si simplu timpul in trecerea sa inexorabila, ceea ce ne aduce inapoi la titlul cartii…