Corectitudinea istorica, de Jean Sevillia

O carte care nu e nici de business, nici fictiune, insa foarte interesanta ca lectura, mai ales pentru cei pasionati de istorie. O carte oarecum in ton cu “Adevarul Minciunilor” a lui Mario Vargas Llosa, vazuta in oglinda: “minciunile adevarului istoric” ar fi fost poate un titlu la fel de potrivit (sau chiar mai sugestiv) pentru aceasta carte. Despre ce este vorba? Daca Llosa ne vorbeste in “Adevarul Minciunilor” despre realitatile din spatele fictiunii beletristice, Jean Sevillia, un istoric si journalist cunoscut in Franta, propune o perspectiva foarte interesanta asupra unor realitati istorice,pe care multi dintre noi deja le-am etichetat, insa care ne rezerva surprize de proportii,iar un exemplu in acest sens ar putea fi inchizitia,vazuta ca o justitie echitabila, aprobata nu doar de cler si feudali, ci si de populatie (spre deosebire de “eticheta” care se pune de obicei inchizitiei, ca un exces al bisericii catolice din perioada evului mediu tarziu) si,de ce nu, analiza colonialismului si rezultatele retragerii puterilor coloniale din tarile lumii a treia, unde Sevillia ne convinge cu argumente ca imperiile coloniale (Franta in particular) au contribuit la dezvoltarea si bunastarea acelor teritorii (in special in Africa neagra), spre deosebire de perspectiva istorica standard de tipul “colonialism = jaf sistematic”, idee ce e acceptata in present,nu doar de socialisti (tineti minte cum mai injuram noi din toti rarunchii pe vremea comunistilor pe toti “imperialistii si colonialistii”?) dar si de multi oameni de dreapta. Concret,atat Franta cat si celelalte imperii coloniale au salvat multi bani prin retragerea din colonii, singurul lucru pierdut de imperiile coloniale fiind pe partea orgoliului si a nostalgiei marilor imperii “d`outre mer” (care insa nu tinea de foame). Proba istorica zdrobitoare a adevarului lui Sevillia este comparatia simpla intre teritorii de peste mari franceze ce au ramas in interiorul Frantei, din punct de vedere territorial si totodata politic/administrativ (cum ar fi St. Denis, Martinica, Guadelupa, Polinezia Franceza sau Noua Caledonie), departamente sau teritorii, bine dezvoltate in prezent, care nu au probleme cu saracia, sanatatea sau lipsa de educatie (desi nu au nivelul de dezvoltare al metropolei) si acele tari care au decis sa iasa de sub “jugul” colonialist si care azi se confrunta cu mari probleme economice, cu o saracie extrema si o ramanere in urma din toate punctele de vedere (pe scurt, au fost niste idioti ca au vrut independenta). Un alt subiect interesant de dezbatere este reforma bisericii si conflictele dintre catolici si protestanti, razboaiele religioase din Franta si alte evenimente din aceeasi perioada din Europa. Si aici, perceptia comuna (si corecta din punct de vedere politic) este ca bineinteles, catolicii i-au terorizat pe reformati (de exemplu pe hughenotii francezi) iar acestia au ripostat in diverse moduri, uneori prin raspuns armat, alteori prin emigrare masiva catre alte teritorii (sudul Africii, America de Nord, etc.). De fapt, in opinia lui Sevillia, situatia ar fi mai bine definita de o “coexistenta in intoleranta” in cursul secolului XVII in Franta, intre Edictul de la Nantes al lui Henric al IV-ea din 1598 si revocarea acestuia de catre Ludovic al XIV-lea in 1685, cand confesiunile reformate au fost interzise in regat. Iar intoleranta despre care vorbeste Sevillia este intr-o masura semnificativa atribuita protestantilor, incalcand astfel norma politica dupa care protestantii erau toleranti si catolicii intoleranti (ceea ce probabil i-a adus scriitorului si Marele Premiu Catolic de literature in Franta in 2004 pentru aceasta carte). Pacat ca Sevillia nu a analizat putin si istoria romanilor, deoarece si noi avem probleme serioase cu “corectitudinea istorica”. La noi, istoria pare sa fie scrisa dupa cum ii convine partidului la putere. Si uite-asa, Antonescu a fost pe rand erou, criminal, iarasi erou iar acum, dupa 1989 (mai ales pentru ca Ceausescu a sustinut reabilitatea partiala a maresalului), incercam sa gasim o noua realitate istorica pentru a descrie figura lui Antonescu in istoria romanilor. La fel cu dinastia regala romana si rolul unui Carol I, Ferdinand, Carol II sau Mihai in istoria noastra, sau cu voievozii munteni si moldoveni, care bateau la turci ca la fasole, dar parca toate erau victorii a la Pirrhus ceea ce pune si aici un mic semn de intrebare cu privire la corectitudinea istorica a acestor povesti de vitejie romaneasca…