Marius Ghenea

Roman de dragoste,ce poate fi citit in doua moduri diferite (asa cum de altfel mi s-a intamplat si mie, la cativa ani buni distanta):”Nunta in cer” a fost pentru mine doar un alt roman de dragoste in adolescenta,ce urmareste un exemplar feminin rar si tulburator (sau doua, Ileana si Lena, desi parca ambele sunt una si aceeasi femeie) de care te indragostesti, ca cititor,fara speranta,facandu-te sa visezi la o iubire perfecta. Cartea avea si un complement foarte potrivit in celalalt roman de dragoste “curata” al lui Eliade (spun asta pentru a face distinctia cu Domnisoara Cristina sau Isabel si Apele Diavolului, carti cu o tenta erotica mai clara), e vorba de Maitreyi (cunoscuta cititorilor din strainatate sub numele de Bengal Nights, roman ce a inspirat si un film in care in rolul lui Eliade apare tanarul pe atunci Hugh Grant). Spre deosebire de “Nunta in Cer”, Maitreyi are o componenta autobiografica foarte clara, legata de studiile lui Eliade de sanskrita in India, perioada in care acesta a stat acasa la profesorul Dasgupta unde s-a indragostit de fiica sa, Maitreyi Devi. Oricum, revenind la “Nunta in Cer”, personajul central dublu feminin, invaluit in mister (un mister care, pentru cititorul neavizat, nu se dezvaluie nici macar la final) este acel exemplar perfect care a mai fost creionat in literatura romana interbelica si de alti scriitori: femeia profund frumoasa care nu isi arata frumusetea decat incetul cu incetul, cu o dragoste pura si totala, care depaseste orice obstacol si care este concentrata asupra unui singur barbat. Mi-a adus aminte, ca o paralela interesanta intre doi scriitori romani remarcabili, de “Doamna T” din “Patul lui Procust”, de Camil Petrescu. Aceeasi aparitie de viziune, aceeasi senzatie de plutire te insotesc si alaturi de enigmatica Doamna T, ca si de Ileana sau Lena. Recitind insa romanul “Nunta in Cer”ceva mai recent, dupa ce am avut ocazia sa cunosc o parte din teoriile lui Eliade despre sacru si profan, istoria religiilor, reintoarcerea eterna sau “coincidentia oppositorum”, cartea mi-a oferit un alt tip de lectura, mai profunda si mai aproapiata de un “mythical pattern” decat de “romance”. Pare clar acum pentru mine ca, in dezvoltarea romanului, Eliade apeleaza la conceptul coincidentei lucrurilor opuse, ceea ce schimba intriga romanului si plaseaza in centrul actiunii copilul nenascut, in fapt simbolul creatiei. Prin respingerea sacrului acestei creatii, pe rand femeia si barbatul se “descalifica” si ies din cercul mitic al acestor opozitii coincidentiale. Desi sunt lucruri pe care le putem analiza si in spectrul profan (de cate ori nu se intampla ca “el” vrea un copil si “ea” nu, sau invers?), Eliade transporta aceasta analiza pe un teren mai inalt, sacru, acolo unde el stapaneste conceptele si regulile jocului.

O carte care nu e nici de business, nici fictiune, insa foarte interesanta ca lectura, mai ales pentru cei pasionati de istorie. O carte oarecum in ton cu “Adevarul Minciunilor” a lui Mario Vargas Llosa, vazuta in oglinda: “minciunile adevarului istoric” ar fi fost poate un titlu la fel de potrivit (sau chiar mai sugestiv) pentru aceasta carte. Despre ce este vorba? Daca Llosa ne vorbeste in “Adevarul Minciunilor” despre realitatile din spatele fictiunii beletristice, Jean Sevillia, un istoric si journalist cunoscut in Franta, propune o perspectiva foarte interesanta asupra unor realitati istorice,pe care multi dintre noi deja le-am etichetat, insa care ne rezerva surprize de proportii,iar un exemplu in acest sens ar putea fi inchizitia,vazuta ca o justitie echitabila, aprobata nu doar de cler si feudali, ci si de populatie (spre deosebire de “eticheta” care se pune de obicei inchizitiei, ca un exces al bisericii catolice din perioada evului mediu tarziu) si,de ce nu, analiza colonialismului si rezultatele retragerii puterilor coloniale din tarile lumii a treia, unde Sevillia ne convinge cu argumente ca imperiile coloniale (Franta in particular) au contribuit la dezvoltarea si bunastarea acelor teritorii (in special in Africa neagra), spre deosebire de perspectiva istorica standard de tipul “colonialism = jaf sistematic”, idee ce e acceptata in present,nu doar de socialisti (tineti minte cum mai injuram noi din toti rarunchii pe vremea comunistilor pe toti “imperialistii si colonialistii”?) dar si de multi oameni de dreapta. Concret,atat Franta cat si celelalte imperii coloniale au salvat multi bani prin retragerea din colonii, singurul lucru pierdut de imperiile coloniale fiind pe partea orgoliului si a nostalgiei marilor imperii “d`outre mer” (care insa nu tinea de foame). Proba istorica zdrobitoare a adevarului lui Sevillia este comparatia simpla intre teritorii de peste mari franceze ce au ramas in interiorul Frantei, din punct de vedere territorial si totodata politic/administrativ (cum ar fi St. Denis, Martinica, Guadelupa, Polinezia Franceza sau Noua Caledonie), departamente sau teritorii, bine dezvoltate in prezent, care nu au probleme cu saracia, sanatatea sau lipsa de educatie (desi nu au nivelul de dezvoltare al metropolei) si acele tari care au decis sa iasa de sub “jugul” colonialist si care azi se confrunta cu mari probleme economice, cu o saracie extrema si o ramanere in urma din toate punctele de vedere (pe scurt, au fost niste idioti ca au vrut independenta). Un alt subiect interesant de dezbatere este reforma bisericii si conflictele dintre catolici si protestanti, razboaiele religioase din Franta si alte evenimente din aceeasi perioada din Europa. Si aici, perceptia comuna (si corecta din punct de vedere politic) este ca bineinteles, catolicii i-au terorizat pe reformati (de exemplu pe hughenotii francezi) iar acestia au ripostat in diverse moduri, uneori prin raspuns armat, alteori prin emigrare masiva catre alte teritorii (sudul Africii, America de Nord, etc.). De fapt, in opinia lui Sevillia, situatia ar fi mai bine definita de o “coexistenta in intoleranta” in cursul secolului XVII in Franta, intre Edictul de la Nantes al lui Henric al IV-ea din 1598 si revocarea acestuia de catre Ludovic al XIV-lea in 1685, cand confesiunile reformate au fost interzise in regat. Iar intoleranta despre care vorbeste Sevillia este intr-o masura semnificativa atribuita protestantilor, incalcand astfel norma politica dupa care protestantii erau toleranti si catolicii intoleranti (ceea ce probabil i-a adus scriitorului si Marele Premiu Catolic de literature in Franta in 2004 pentru aceasta carte). Pacat ca Sevillia nu a analizat putin si istoria romanilor, deoarece si noi avem probleme serioase cu “corectitudinea istorica”. La noi, istoria pare sa fie scrisa dupa cum ii convine partidului la putere. Si uite-asa, Antonescu a fost pe rand erou, criminal, iarasi erou iar acum, dupa 1989 (mai ales pentru ca Ceausescu a sustinut reabilitatea partiala a maresalului), incercam sa gasim o noua realitate istorica pentru a descrie figura lui Antonescu in istoria romanilor. La fel cu dinastia regala romana si rolul unui Carol I, Ferdinand, Carol II sau Mihai in istoria noastra, sau cu voievozii munteni si moldoveni, care bateau la turci ca la fasole, dar parca toate erau victorii a la Pirrhus ceea ce pune si aici un mic semn de intrebare cu privire la corectitudinea istorica a acestor povesti de vitejie romaneasca…

Autobiografia exemplara a unui CEO care a constituit deja inspiratie pentru cateva generatii de manageri de pe ambele maluri ale Atlanticului (si, in realitate, din intreaga lume, desi e clar ca Jack si metodele lui nu ar functiona prea bine in anumite culturi de business asiatice, dupa cum chiar el marturiseste, la un moment dat, in carte). Asa cum spunea Warren Buffet, “toti CEO vor sa emuleze modelul Jack Welch; niciunul nu va reusi cu adevarat, dar cativa se vor apropia, daca asculta cu multa atentie ceea ce Jack are de spus”. O carte interesanta pentru oricine este cu adevarat interesat de business, desi anumite lucruri din aceasta carte par (si chiar sunt) din “alta lume” atunci cand le analizam din Romania (relatiile dintre angajati, cultura muncii, respectarea eticii in afaceri, etc.). Sub rezerva ca, evident, chiar si la 60 ani, dupa plecarea din GE, Jack Welch ramane totusi legat de companie iar anumite lucruri (de obicei cele mai putin frumoase) nu trebuie spuse nici macar intr-o carte autobiografica, deoarece ar putea dauna intereselor companiei. Asa ca autobiografia (pe langa faptul ca e vag romantata, ca orice autobiografie), tine cont si de obligatiile de confidentialitate specifice unei mari corporatii. Povestea anilor de inceput este extraordinara si are foarte mult ritm, forta, valoare perena: ceea ce facea Jack acum 40 ani este in mare parte valabil si acum (managementul proceselor, al resurselor umane, simplificarea si delegarea deciziilor, “scurtarea” organizatiei, etc.). Cand ajungem la subiecte cum ar fi globalizarea, six sigma si e-business, desi avem in continuare multe lucruri interesante de invatat de la Jack Welch, cred ca anumite pozitii ale lui nu mai fac fata 100% testului timpului, si le-as lua sub beneficiu de inventar, incercand mai curand sa gasesc modele mai noi si mai potrivite cu business-ul de azi. De fapt, asa a facut si Jack Welch in GE cu zeci de ani in urma, a daramat o paradigma de business invechita si a inlocuit-o cu una mult mai actuala si mai eficienta. Iata un paragraf remarcabil al cartii, din partea de final, care vine ca un fel de “profesiune de credinta” si “executive summary” pentru activitatea de CEO (in general, pentru activitatea unui manager): “Being a CEO is the nuts! A whole jumble of thoughts come to mind: Over the top. Wild. Fun. Outrageous. Crazy. Passion. Perpetual motion. The give-and-take. Meetings into the night. Incredible friendships. Fine wine. Celebrations. Great golf courses. Big decisions in the real game. Crises and pressure. Lots of swings. A few home runs. The thrill of winning. The pain of losing. It?s as good as it gets! You get paid a lot, but the real payoff is in the fun!” Iar cine nu a experimentat macar o mare parte dintre aceste lucruri, nu e un manager adevarat sau munceste doar pentru bani si nu pentru “the FUN of it” (evident, putem renunta la “terenurile de golf” din enumerare, ele nefiind foarte tipice pentru activitatile de management romanesti).

Zilele trecute, conducand pe unul dintre putinele si proastele drumuri nationale cu doua benzi pe fiecare sens de mers, m-a frapat o constatare: pentru noi, pentru romani, de cele mai multe ori termenul “competitivitate” nu inseamna sa mergem noi mai repede, ci sa-i impiedicam cu orice pret pe cei care vin din urma noastra sa ne intreaca. Pentru ca, intr-o analiza formala, conteaza cine este in fata, nu cat de repede merge, sau in ce sens. Stiti bine despre ce vorbesc, despre Dacia ruginita din anii `70 care merge numai pe banda de langa axul drumului si nu trece pe dreapta decat daca vine Politia cu girofarul pornit, altfel ignora orice masina care incearca sa depaseasca (ceea ce reprezinta si una dintre cauzele multor accidente, pentru ca un asemenea comportament tampit ii face pe unii soferi sa incerce depasirea prin dreapta, iar de aici si pana la un accident, nu mai e decat un pas, o neatentie). (more…)

O vaca este un animal plictisitor si neinteresant. Dar o vaca mov? Da, asta e ceva ce poate starni interesul. Cartea lui Seth Godin (autor printer altele al cartii Permission Marketing, care a generat o intreaga miscare de “marketing bazat pe permisiune”, coautor alaturi de Jay Conrad Levinson al unor continuari la Guerilla Marketing si autor al unor continuari la Purple Cow cum ar fi “The big Moo”) este o carte excelenta pentru antreprenori dar si pentru marketerii din corporatii care vor sa faca ceva diferit si poate mai bun pentru compania pe care o reprezinta. O carte despre cum sa dezvolti un produs remarcabil si cum sa il adresezi catre early-adopters, care la randul lor sa creeze suficiente referinte pentru a trece de “tipping point” si pentru a genera succesul produsului pe o piata mai larga. Purple Cow este de fapt un produs exceptional, diferit, insotit de o strategie potrivita de promovare a unui asemenea “animal”, care scoate compania producatoare din anonimat: cu totii vedem in fiecare zi pe raft-urile din magazine tot mai pline de “boring stuff”, produse plictisitoare care nu atrag atentia si nu induc dorinta de cumparare. Vedem prea multe “vaci maro”, iata de ce atunci cand vedem si cate una mov, suntem atrasi, intrigati si raspundem intr-un mod care genereaza premise pentru succesul business-ului respectiv. Vaca mov este, pentru a da cateva exemple, Apple (cu care eu am o problema, pentru ca e doar o “vaca mov” si nimic altceva, dar pana la urma, important este ca produsele Apple au succes). Tot vaci mov sunt si Starbucks sau Haagen-Dazs, ambele nume putin cunoscute in Romania (cu precizarea ca Starbucks este deja in Romania, in timp ce Haagen-Dazs inca se gandeste cand si cum sa intre). In carte gasiti de fapt si alte studii de caz foarte interesante, ca si un action-plan in cazul in care vreti sa cresteti o vaca mov. Foarte important: vaca mov nu este o scurtatura pe calea spre succes, pentru ca de cele mai multe ori, sa inventezi si apoi sa dezvolti o vaca mov este mult mai complicat si mai costisitor ca si investitie, fata de varianta pe care merge restul industriei, care creste numai vaci maro (sau “baltate”, in cel mai bun caz). Cu alte cuvinte, nu exista un short-cut spre succes, si nu incercati sa vopsiti o vaca maro in culoarea mov, au incercat si altii, nu functioneaza…

Inca un laureat al Premiului Nobel pentru literatura (se pronunta Cutzii, pentru cine nu e familiar cu acest nume destul de popular afrikaans; promit ca nu ii caut in mod premeditat pe acesti scriitori care au primit Premiul Nobel pentru literatura, pur si simplu unele lecturi sau recomandari ma aduc din cand in cand si la asemenea scriitori “laureati”). Si iarasi (de data aceasta nu intamplator), am cumparat cartea cand ma aflam in Africa de Sud (scriitorul este sud-african). O carte considerata un “bildungsroman” sau chiar “un portret al artistului in tinerete” (citat din titlul lui Joyce), deoarece actiunea este plasata in anii ?50 si ?60 in Africa de Sud si respectiv Londra, cu accente autobiografice evidente: tanarul (Coetzee) paraseste Africa de Sud a rasismului, in care se puneau bazele Apartheid (de fapt, conceptul exista din perioada primului razboi mondial in Africa de Sud, dar abia in 1948, cu guvernul dominat de partidul Afrikaner a fost implementat in mod sistematic) si ajunge in Londra, plin de sperante, dar nu gaseste aici nici poezie si nici romantism, asa cum spera, pentru a da inspiratie operelor sale artistice. Ajungand sa cedeze unei vieti monotone de programator de calculatoare (in anii ?60, se pare ca era o meserie considerata foarte putin interesanta, ce e drept, era perioada mainframe si a calculatoarelor cu programe pe cartele perforate, ceea ce in mod clar nu suna deloc spectaculos sau interesant), artistul reuseste totusi sa constientizeze introspectiv realitatile care il inconjoara, intr-o formula pe care scriitorul insusi o defineste ca autre-biography, adica un fel de auto-biografie vazuta dinspre exterior, ca si cand eroul ar fi un tert, descris intotdeauna prin folosirea unei persoane a treia incerte. Nu am gasit nici aceasta carte publicata in limba romana, in schimb exista alte carti ale autorului, cum ar fi Dezonoare, publicata de Humanitas in 2006.