Cortina, de Milan Kundera

O carte despre clasicii literaturii europene, pentru cei care vor sa inteleaga mai bine nu doar operele lui Cervantes sau Rabelais, Balzac sau Dostoievski, Proust sau Kafka, ci si modul cum se aseaza acestia in istoria literaturii si cum au creat si dezvoltat ei tehnica romanului. In ceea ce priveste semnificatia cortinei lui Kundera, eu am gasit un amestec de mister dezvaluit in ceea ce priveste tehnica romanului (prin sfasierea cortinei, incepand chiar cu “descalecatorul” Cervantes), impreuna cu o alta semnificatie, mult mai apropiata sensului modern pe care orice cetatean al Europei Centrale si de Est i-o acorda, anume aceea de cortina “de fier” intre Est si Vest, inca numai partial “sfasiata”. Abordarea lui Kundera, scriitor ceh stabilit in Franta din 1968 (putin dupa primavara pragheza si invadarea Cehoslovaciei de catre trupele sovietice), este una in acelasi timp subiectiva dar lipsita de patima. De fapt, el nu face decat sa reia tema constanta si niciodata lamurita pe deplin a “apartenentei” popoarelor din aceasta zona geografica, fie ca vorbim de cehi, de croati, de romani sau chiar de austrieci. Suntem noi, ca central-europeni, mai curand apartinatori unei Europe milenare si profunde, sau apartinem mai curand unei non-Europe care vine dinspre Est? Cu siguranta, cehii au avut problemele lor cu aceasta pozitie geo-politica vulnerabila, chiar daca (sau tocmai pentru ca) Praga este la mii de kilometri de Moscova si la doar 400 de Munchen, acolo unde s-a si semnat primul Diktat, cel din 1938, care avea sa ciunteasca si apoi sa anuleze complet Cehoslovacia. Al doilea Diktat, cel de la Viena, avea sa marcheze o amputare asemanatoare pentru Romania. Dar comparand situatia cehilor, boemi nu doar prin vocatie, dar chiar prin denumire, cu situatia romanilor, cred ca totusi, la noi, lucrurile sunt mult mai complicate. Bucurestiul cu a sa Dambovita este atat de departe de Europa Centrala (si, din pacate, nu doar geografic), asa ca noi nici macar nu putem sa ne revendicam din mostenirea mult hulitului imperiu Habsburgic, asa cum fac cehii. Noi suntem mult mai aproape de Istanbul si de Asia (de pasalacuri si sultani), decat de multe dintre orasele din Europa Centrala care sunt inca la limita difuza dintre est si vest. Asa ca pentru noi, Balcanii raman amprenta majora, chiar daca niciun metru din muntii Balcani nu trece prin Romania. Singura “salvare” pentru apartenenta europeana a Romaniei este cea de limba romanica. Aici suntem intr-adevar mult mai aproape de Roma, Paris sau Bruxelles, decat ar putea fi Praga cu limba sa slava, pe care pana si Kundera incearca sa o justifice, desi o limba nu trebuie niciodata aparata in acest fel, in opinia mea (Kundera vede totusi necesitatea, gandindu-se la faptul ca intreaga literatura ceha, privita din perspectiva lingvistica, a riscat intr-un anumit moment sa iasa complet din Europa Centrala si sa fie asumata, pe criterii pan-slavistice, de marea literatura rusa). Imi place in plus si modul cum analizeaza el culturile mici si pe cele mari, lectura m-a dus cu gandul la recentul Premiu Nobel pentru literatura al Hertei Muller: ar fi putut ea obtine un asemenea premiu daca ar fi ramas in Romania? Cu siguranta, nu! Si pentru ca vorbim de scriitori romani (sau care au o anumita ascendenta romaneasca), este cu adevarat onorant sa vezi ca un Milan Kundera ii include, printre altii, si pe Eugen Ionescu si pe Emil Cioran printre cei mai importanti scriitori central-europeni ai secolului XX, mentionandu-i de mai multe ori in eseurile lui si dedicandu-le o respectuoasa atentie. Cu privire la Ionescu (sau Ionesco, pentru a respecta ortografia franceza folosita de Kundera), autorul il citeaza extensiv in paragraful dedicat “gloriei”, cu care ma gandesc ca ar fi potrivit sa termin si eu acest eseu:

“In pamfletul sau impotriva lui Victor Hugo, Hugoliada, Ionescu, in varsta de douazeci si sase de ani si traind inca in Romania, scria: ‘Caracteristica biografiei oamenilor celebri este ca au vrut sa fie celebri. Caracteristica biografiei tuturor oamenilor este ca nu au vrut ori nu s-au gandit sa fie oameni celebri. Un om celebru e dezgustator…’

Sa incercam sa clarificam termenii: un om devine celebru cand numarul celor care-l cunosc depaseste semnificativ numarul celor pe care-i cunoaste el insusi. Recunoasterea de care se bucura un mare chirurg nu este glorie: el nu e admirat de public, ci de pacientii, de confratii sai. Traieste in echilibru. Gloria este un dezechilibru. Exista profesiuni care o atrag dupa sine in chip fatal, inevitabil: politicieni, manechine, sportivi, artisti.

Gloria artistilor e cea mai monstruoasa dintre toate, caci ea implica ideea de nemurire. Iar capcana este diabolica, fiindca pretentia grotesc megalomania de a-si supravietui dupa moarte e inseparabil legata de probitatea artistului…”