Marius Ghenea

Romanul abordeaza in mod declarat tema Odiseei moderne a imigrantilor, precum cei doi protagonisti ai cartii, Irena si Josef, plecati din Cehoslovacia natala in perioada comunista, Irena la Paris si Josef in Danemarca. Ei se intorc la Praga dupa prabusirea comunismului, in incercarea de a reumple golul pe care “odiseea” fiecaruia dintre ei l-a creat, in cei douazeci de ani de viata de imigrant in Occident. Dar la fel cum i s-a intamplat si lui Ulise in cei douazeci de ani de absenta din Ithaca, localnicii au pastrat multe amintiri despre cel plecat, dar nu au simtit nostalgie, in timp ce Ulise (cu cele doua reprezentari ale sale in roman, Irena si Josef) nu a putut pastra, departe de casa, prea multe amintiri, in schimb a suferit de nostalgie. Tema aceasta odiseica este foarte importanta la Kundera, desi tratata in diverse romane ale sale cu diverse tehnici si abordari (mai ales postmoderniste, ca in “Insuportabila usuratate a fiintei”), el insusi un emigrant in Franta, din anul 1975. Fiind un roman mai recent al lui Kundera, putem remarca in plus disparitia aproape completa a acelui umor tipic de romancier ceh care facea cartile lui de inceput atat de amuzante, pe alocuri. In “Ignoranta”, tema exilului este dezvoltata la proportii epopeice, cu multe adevaruri valabile in mod universal: orice exilat, orice emigrant trece prin asemenea incercari. O alta tema foarte importanta a cartii este legata de amintiri si modul cum ne despart acestea. Una dintre axiomele cartii este ca “fiecare om are amintiri diferite de ale altora, chiar cand e vorba de acelasi eveniment trecut”. O tema in esenta existentialista, oarecum infricosatoare la o abordare mai atenta. O tema demonstrata cu prisosinta de faptul ca, desi Irena si-l aminteste foarte bine pe Josef din acea noapte de demult, Josef nu isi mai aminteste nimic, nici macar numele Irenei. Quod erat demonstrandum, nici macar amintirile nu sunt aceleasi, chiar atunci cand au fost traite impreuna…

O carte controversata dar probabil foarte necesara despre cel de-al doilea razboi mondial (mai ales la momentul in care a fost scrisa in anii ‘60), despre aberatia numita nazism dar mai ales despre o perspectiva diferita de cea traditionala, in alb si negru, despre aceasta perioada. O satira de o forta extraordinara, ca in toata proza lui Vonnegut, strabate “Mama noapte” ceea ce face lectura extrem de placuta si captivanta, dar in acelasi timp bizara: citesti despre lucruri ingrozitoare si totusi iti vine sa zambesti, pentru ca toate acele subiecte teribile, multe dintre ele macabre, sun tratate cu acea ironie ucigatoare a lui Vonnegut. Howard este un american ajuns spion in Germania care s-a infiltrat atat de mult in masinaria propagandistica nazista a lui Goebels, incat desi ramane lucid in tot timpul acelui razboi dement si face in continuare diferenta dintre bine si rau, nu realizeaza totusi ca, pe langa mesajele cifrate pe care le transmite aliatilor prin intermediul emisiunilor radio difuzate in Gemania, el face totusi si foarte mult rau, un rau care nu mai poate fi anulat dupa razboi. Actiunea e reluata la 15 ani de la terminarea razboiului, cand eroul principal, isi reaminteste, intr-o inchisoare israeliana, anii razboiului si toata perioada de dupa razboi. In realitate, ceea ce trasmite cartea este ideea ca in afara de victimele imediate ale razboiului (cele cateva zeci de milioane de morti din al Doilea Razboi Mondial), multe alte milioane, poate zeci de milioane, au fost victime ale acestui conflict si au suferit in continuare ani, zeci de ani, fara sa mai poata reveni vreodata la o viata normala, dupa ce razboiul le-a afectat in mod ireversibil cursul normal al vietii.

Intr-o tara care are de rezolvat tot felul de probleme majore, de la infrastructura pana la educatie, sanatate sau in ceea ce priveste protectia mediului, este surprinzator si oricum ingrijorator sa vedem o asemenea lipsa de proiecte reale. Pentru ca multe dintre aceste “proiecte lipsa” de azi inseamna posibile crize majore, sau chiar blocaje complete in respectivele domenii peste un numar de ani.

Pe un principiu epicurean, hedonist si pentru majoritatea, pronuntat miserupist, puterea din Romania (includ aici fara prea mari discriminari si parlamentari, si administratia centrala dar si cea locala) isi traieste viata (sau “mandatul”) in spiritului lui “carpe diem” amestecat cu “dupa noi, potopul”. (more…)

Cum sa creezi puntea de legatura intre strategie si design. O carte pe care o consider potrivita pentru orice tip de afacere. Fie ca te afli la inceput de drum sau lucrezi intr-o companie in crestere, modul cum comunici formeaza perceptia a ceea ce esti, sau cine esti, nu numai in randul consumatorilor ci si in randul partenerilor de afaceri sau a furnizorilor. Design-ul creat, trebuie sa reflecte strategia de marketing a companiei, punct. Iar strategia este creata in primul rand pe diferentiere. Neumeier expune in cartea de fata un set de 5 reguli de care trebuie sa tinem cont in constructia unui brand, de la strategie pana la executie. O carte usor de citit, captivanta, iar dupa parerea mea, din cand in cand, merita recitita.

Mesajul acestei carti, este destul de simplu din punctul meu de vedere: “incercati sa ganditi cu sufletul atunci cand construiti branduri”. Marcile isi pierd doza de mister, asa cum spune si Kevin, si ingroasa randurile produselor comune. “Lovemarks” ne da cateva idei in constructia marcilor despre seducerea consumatorului, nu despre stimularea lui. Un brand este construit pe reputatie, incredere si vizibilitate insa un “lovemark”, inseamna deja dragoste. O carte care inspira, desi latura pragmatica sau functionala a marcilor aproape ca nu este deloc dezvaluita. Studii de caz interesante, exemple, iar la sfarsitul fiecarui capitol, o lista cu lucruri pe care sa le faci incepand de maine. Recomand aceasta carte directorilor de marketing, brand managerilor si nu in ultimul rand, chiar sefilor de corporatii. Cel mai adesea, intalnim branduri “puse la pamant” atunci cand proprietarii din spatele lor incep sa iubeasca mai mult cifrele.

Poveste de dragoste si nebunie, tratat despre orbire si relatarea cvasi-istorica a fugii si mortii lui Juan Lavalle, amestecate intr-o singura carte, al doilea (penultimul si probabil cel mai important) roman al lui Ernesto Sabato, publicat la prima sa editie in 1961. Sabato, un perfectionist al scrisului, a refacut apoi parti din carte, mai ales partea care cuprinde “Darea de seama despre Orbi”, si astfel noile editii ale cartii contin diferente de text. Martin, un tanar de 19 ani din Buenos Aires se indragosteste de Alejandra, fiica lui Fernando Vidal, care face parte din vechea generatie argentiniana. Povestea de dragoste are accente de nebunie si, in fapt, romanul se incheie si incepe (sau e prefatat) chiar de relatarea crimei din familia Vidal, o relatare extrasa dintr-un articol de ziar de la rubrica indragita in mod deosebit de Martin, “criminalistica”. Alejandra isi ucide tatal cu 4 focuri de revolver, dupa care da foc casei si se sinucide in flacari. Aceste teme ale nebuniei, orbirii si alte teme similare revin obsesiv in literatura lui Sabato, care pare sa fie “un cercetator al raului din oameni” (asa cum mentioneaza chiar personajul Fernando in acea ciudata “Dare de seama despre Orbi”). Din acest punct de vedere, desi la mare distanta in spatiu si timp, Sabato sta alaturi de Dostoievski care si el cauta in a lui Crima si Pedeapsa (si in alte lucrari) sursa raului din om si din societate. Daca adaugam peste aceste doua povesti paralele ale cartii si pe cea tragica a fugii, uciderii si trecerii peste granite a corpului lui Juan Lavalle, erou argentinian al razboiului de eliberare a Americii de Sud din prima parte a secolului XIX, avem imaginea unui roman extrem de dens, poate un rezultat firesc al faptului ca Sabato, desi a scris mult, a publicat putin, doar trei romane in total, intr-un interval de cateva zeci de ani. Sabato, ca si alti scriitori perfectionisti (Cioran, de exemplu), a ars sau a distrus majoritatea manuscriselor sale, asa ca numai o mica parte a fost vreodata publicata (parca o contrazicere flagranta a frazei lansate de Bulgakov, conform caruia “manuscrisele nu ard”).