Marius Ghenea

Piesa de teatru a lui Arthur Miller, pusa in scena pentru prima oara in 1949 in regia lui Elia Kazan este considerata o opera dramatica de referinta pentru literatura americana (a castigat premii ca Pulitzer, Tony si practic orice alte premii semnificative acordate in SUA pentru acest gen literar). Atat autorul piesei cat si personajul principal, batranul comis-voiajor Willy Loman, au devenit (si inca foarte repede dupa lansarea piesei) niste nume extrem de cunoscute pentru publicul american (household names), cred eu pe buna dreptate: prin aceasta piesa, Miller pune in chestiune intregul concept de “vis american” pe care prea multi se chinuie sa il obtina fara a respecta niste principii morale rezonabile, incercand sa reuseasca in viata doar cu “a smile and a shoeshine”, adica mai mult pe “impresie artistica” decat pe realitate, mai mult pe forme decat pe fond. Piesa oscileaza intre accente de tragedie antica greceasca (povestea caderii din maretie si apoi a mortii tatalui cu doi baieti de varsta matura ce s-au indepartat de el, aduce in minte un asemenea tip de tragedie) si o tragicomedie amara si modesta a unei familii americane obisnuite, marunte, neinsemnate (pentru ca in realitate, Willy nu a fost niciodata cineva important si oricum chiar daca a fost un salesman foarte bun, nimeni nu isi mai aminteste de el acum, in ultima parte a vietii). Este si povestea trista a lui Willy, a celor doi baieti ai sai si intr-un fel, e povestea tuturor personajelor din aceasta piesa, aparent o problema a intregii societati americane pentru care un eseu inscris pe terenul de fotbal inseamna mult mai mult decat un eseu literar de exceptie sau rezolvarea unor probleme complicate la matematica, asa cum intelegem din povestea lui Biff. Ceea ce mi se pare remarcabil este ca nicaieri in piesa nu aflam de fapt ce produse a vandut Willy Loman in New England in toti acei 35 ani de activitate de salesman. Cheia ecuatiei este ca de fapt nu conta absolut deloc ce anume vindea Willy. Tipic american: important este sa poti vinde, nu conteaza ce, orice!

John Grisham este un autor care pentru mine inseamna cateva carti captivante dar in acelasi timp serioase cum ar fi “The Firm”, “The Pelican Brief” sau “A Time to Kill” (carti dupa care, de altminteri, s-au ecranizat filme de mare succes). Asa ca “Skipping Christmas” cu a sa nota decis umoristica, nu se incadreaza neaparat in seria celorlalte carti (desi, daca ne gandim la o alta carte cu succes ecranizat, si anume “The Client”, acolo pe un fond de drama sunt si multe accente comice). Cred ca a fost tradusa in romaneste sub titlul “Un altfel de Craciun” si merita citita, de Craciun, in orice limba vreti. Pe langa faptul ca este placuta si distractiva, cartea pune in discutie, sub aceasta masca umoristica, niste probleme foarte serioase ale societatii de consum americane (care, cu usurinta, se pot extrapola azi in numeroase alte societati de consum sau de “upra-consum”cum le numesc eu, inclusiv cea romaneasca): sa ne imaginam un an fara Craciun! Nu fara Mos Craciun si fara Sarbatoarea religioasa in sine, dar fara cozile din hypermarket, fara petrecerile de Craciun de la firma la care suntem obligati sa participam, fara toate cadourile inutile si felicitarile nedorite pe care le primim cu aceasta ocazie (mai nou si sub forma unui super-spam pe e-mail si SMS sau pe orice cale electronica ce transmite si inghite megabytes si astfel ne costa pe “noi” si nu pe “ei”). Eu am urmat deja exemplul familiei Krank (nume simbolic ales de autor pentru protagonistii cartii) si plec din tara inainte de Craciun, astfel incat sa scap de toata aceasta nebunie, sau macar de o parte din ea. Din pacate, asa cum se reliefeaza si in comedia lui Grisham, este mai usor de zis decat de facut, sa “sari peste Craciun”. Si cartea lui ne arata cu prisosinta cum toate prejudecatile si convenientele se pun impotriva unui plan foarte rezonabil al celor doi soti Krank, ca o imposibilitate de a evita toata aceasta nebunie a Craciunului. Si aceasta carte a lui Grisham a fost ecranizata, sub numele de “Christmas with the Kranks”.

Pana am citit aceasta carte, nu ma intrebati de ce, dar am crezut intotdeauna ca “Moby Dick” era o poveste pentru copii. Nimic mai eronat decat aceasta presupunere a mea. Scrisa pe la jumatatea secolului al XIX-lea, “Moby Dick” este in realitate un roman de referinta pentru romantismul literar american si utilizeaza tehnici narative dificile, unele chiar de sorginte shakespeariana. Temele sale majore sunt cat se poate de “adulte” si ele se refera la idealism si religie puse in antiteza cu obsesia, razbunarea si rasismul. Toate acestea sunt abordate la primul nivel de lectura sub forma amplei alegorii a ferocei si uriasei balene albe in lupta sa cu vanatorii de balene si obsesia capitanului Ahab de a prinde balena uriasa, cu care a mai avut o lupta in trecut, lupta in care si-a pierdut deja un picior. Dar trecand la nivelul urmator al analizei cartii, vom vedea ca scenele surprinse de Moby Dick (titlul original al cartii a fost de fapt chiar “The Whale”) sunt chiar inspirate din fapte reale (Mellvile a studiat spre exemplu istoriile legate de scufundarea balenierei Essex in urma atacului unei balene de 80 tone). Cu siguranta, o sursa clara de inspiratie a romanului se gaseste si in scrierile religioase, de la numele cu tenta profetica ale lui Ahab, Elijah/Ilie sau Ishmael si pana la referirile specifice la povestea biblica a lui Iona cel inghitit de un peste. In ansamblu romanul este probabil unul dintre cele mai remarcabile opere literare de limba engleza ale tuturor timpurilor, iar prima propozitie a cartii este cu siguranta cea mai cunoscuta din literatura anglofona: “Call me Ishmael”…

Cu aceasta carte (courtesy of a friend), revin la unul dintre scriitorii mei favoriti, Mario Vargas Llosa. Cel care a dat literaturii sud-americane romane extraordinare precum Orasul si Cainii, Casa Verde sau Razboiul Sfarsitului Lumii si ar fi putut da, cred eu, chiar si un presedinte mediocru pentru Peru, daca nu ar fi fost invins in alegeri de Fujimori, face prin “Scrisori catre un tanar romancier” o incursiune sui-generis in tehnica literara, a scrierii romanelor in particular, dar mai ales in intelegerea flacarii care ii mistuie pe creatorii de opera literare (in cartea lui Llosa, aceasta “flacara” este asemanata cu o tenie, insa aceasta alegorie nu mi s-ar parut cea mai fericita, sau in orice caz in romaneste nu mi s-a parut ca suna foarte inspirat). Analiza, in 11 capitole tip “curs de tehnica literara” camuflate sub forma unor “scrisori catre un tanar romancier” imaginar, catre un posibil ucenic al maestrului, trece de la modul cum pasiunea pentru literatura mistuie din interior (alegoria teniei) dar si din exterior (povestea catoblepasului) catre elemente specifice ale constructiei literare, cum ar fi timpul, spatiul sau “realitatea” fictiunilor scrise. Asa cum am inteles-o eu, cartea este o “lectie de literatura” pur si simplu, desi pentru un pasionat de literatura poate fi mai mult decat atat, dand sensuri noi si spectaculoase anumitor opere literare clasice (de la Madame Bovary pana la Ulysses) dar in plus introducand atentiei cititorului roman nume mari ale literaturii latino-americane ca Bioy Casares, Julio Cortazar sau Juan Carlos Onetti.

Febra Sarbatorilor ne-a cuprins deja pe toti, e clar! Citesc niste studii recente care arata ca, in Romania, la nivelul anului 2004, cheltuielile de Sarbatori (perioada de Craciun si Revelion) au fost sub 400 milioane euro, in timp ce in 2006 (anul trecut), aceleasi cheltuieli au ajuns la 1.3 miliarde euro. Iar pentru 2007, desi nu am vazut inca o statistica, eu as estima ca ne putem gandi la 2 miliarde, fara sa riscam prea mult.

De la 400 milioane la 2 miliarde, e o distanta foarte mare, e o crestere de 5 ori.

Eu unul stiu ca nu am cheltuit mai mult de la un an la altul. Poate dimpotriva, ca o reactie adversa, am incercat, de la un an la altul, sa cheltuiesc mai putin. Sau in orice caz, sa regandesc Craciunul din acest punct de vedere, de la o risipa de bani pentru tot felul de produse de care nu avem de fapt nevoie, la lucruri mai importante pentru mine si pentru familia mea. (more…)

Avem in fata una dintre cartile de capatai ale SF-ului modern si totodata unul dintre putinele romane cyberpunk, o carte cu un ritm incredibil, si cu un titlu care vine de fapt de la o eroare software, in care actiunea (plasata la inceputul secolului XXI) se desfasoara cu o viteza nebuna. Se poate spune ca romanul este unul postmodernist, deoarece elemente care il arunca in aceasta categorie sunt destul de multe. Interesant si totodata remarcabil este faptul ca Stephenson a scris cartea in 1992, asta inainte de marele “boom” al internetului si totusi www.SecondLife.com , cea mai mediatizata lume virtuala actuala,se inspira din “Snow Crash” si in general din gandirea lui Stephenson. Este o carte ironica, dar cu un ritm alert, perfect acordata la schimbarile culturii populare americane. “Snow Crash” reprezinta romanul care a popularizat termenul “avatar”, asa cum este el folosit astazi in mediul virtual. Il are in centru pe Hiro , personaj care in viata reala este doar un om care se straduieste sa traiasca de pe o zi pe alta, iar in Metaverse (realitate virtuala care facilitat schimbul de informatii, internetul avansat in care utilizatorii au trupuri virtuale numite avatare si pot interactiona unii cu ceilalti) este un hacker de elita. “It`s not easy working with a piece of data that could kill you.” Este un roman cu un stil unic in care intalnim un adevarat haos ce a fost proiectat atat in lumea reala cat si in Metaverse, descoperind aici anumite similitudini cu internetul de azi…